Vă invit în bucătăria lui Radu. Radu Udrescu.

L-am găsit căutând pe internet după o reţetă de nuştiucelatavă. După treizeci de secunde uitasem deja ce căutasem iniţial. Intrasem într-o lume fascinantă, în care numai privilegiaţii au noroc să intre şi în care te pierzi privind, înţelegând, învăţând. Desigur, bucătari sunt mulţi pe lume. Artişti sunt însă, puţini... Reţete, iar sunt multe. Maeştri care să preia o reţetă şi să o desăvârşească sunt şi mai puţini. Celor ce apreciază nu doar o mâncare buna şi neaoşă, dar şi pasiunea cu care aceasta este gătită, prezentată şi descrisă, le recomand cu drag bucătăria lui Radu Udrescu. Chapeau!

Când iţi vine-a emigra...

"Voi ce-n Lună plecaţi
Cu ale noastre izbânzi
Nu uitaţi ca aveţi fraţi
Pe planetă flamânzi
Pâinea lor o mâncaţi
Printre stele zburând
Voi degeaba zburaţi
Când cei subdezvoltaţi
Se târăsc pe Pământ"

A. P. - Pământul deocamdată

Dragoste în Tatra

Înghesuiala din autobuzele liniei 133 nu e o mirare pentru nici un bucureştean al începutului de secol 21. Fie vorba între noi, nici pentru sfârşitul de secol nu se întrevede vreo schimbare. Ceea ce am văzut însă de pe geamul autobuzului, într-o zi când mă aflam în numitul 133 îndreptându-mă dinspre Foişor spre Timpuri Noi, m-a mirat şi încântat foarte. Căci rar ne e dat sa vedem dragoste dezinhibată în formă pură. Şi mai rar o vedem manifestată frumos, neostentativ, fără vulgaritate şi fără imboldul pornirilor hormonale ale tinereţii. Iniţial căscam gura şi, în minte, schiţam deja un început de text care să împopoţoneze cu figuri de stil ceea ce observam fără să fiu observat, de după geamul autobuzului. Apoi mi-am dat seama că simpla descriere a tabloului este suficientă, căci ceea ce e frumos nu trebuie alterat cu miţiflendure inutile.
Era un camion Tatra. Prin ţară mai vezi câte unul, pe ici-pe colo, prin Bucureşti – rarisim. Chiar şi aşa, un simplu camion Tatra de prin anii ’60 nu e suficient să capteze atenţia. Dar acest camion nu era simplu. Avea ceva cu totul şi cu totul deosebit şi cred că acel ceva m-a făcut să-l studiez cu mare atenţie. Acest camion era atent vopsit şi îngrijit, cu toate lămpile de semnalizare şi toate accesoriile prezente, curat şi bibilit, mai ceva ca unul nou, ieşit din fabrică. Felul în care era întreţinut dovedea multă pasiune şi dedicaţie din partea proprietarului şi zău că acesta s-ar putea prezenta la orice întrunire a deţinătorilor de maşini de epocă. Prin parbrizul fără fir de praf se vedea omul din spatele volanului. Spre şaizeci de ani, tuns şi bărbierit la fel de îngrijit precum camionul, bărbatul avea o faţă jovială şi luminoasă. Cămaşă călcată şi apretată, în carouri. Putea la fel de bine să conducă un Bentley – stau şi mă gândesc dacă prin garajele îmbogăţiţilor de mucava nu cumva or fi Bentley-uri mai murdare decât acel Tatra. Da, era o apariţie, o pată portocalie, curată, într-un Bucureşti gri murdar. Lângă bărbatul de la volan, stătea umăr la umăr, înghesuită în el, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi înfăţişare plăcută şi îngrijită. Se încolăcea în jurul braţului şoferului şi îl mângăia, îl alinta. Din când în când, în timp ce era oprit la semafoare, bărbatul se întorcea şi el spre femeie, o îmbrăţişa cu afecţiune şi se sărutau. Apoi zâmbeau amândoi, ca doi adolescenţi ce merg la film pentru prima dată împreună şi îndrăznesc să-şi atingă mâinile. La culoarea verde a semaforului de la Foişor, autobuzul a demarat greoi şi cateva sute de kilograme de corpuri umane năduşite m-au presat pe geamul din spate. Nu-mi păsa, căci prin el vedeam doi oameni rupţi de lumea prăfuită, doi oameni ce călătoreau iubindu-se delicat în cabina unui camion Tatra fără pată. El, zâmbind, întindea braţul împingând maneta în treapta de viteză şi demarând. Ea, lăsând uşor capul culcat pe umărul bărbatului. Aceasta este ultima imagine pe care am văzut-o, înainte ca străzile să-i înghită. Cu această imagine aş dori să vă las şi pe voi, dragi cititori, urându-vă din inimă două lucruri: iubiţi-vă simplu şi curat ca-n Tatra şi ţineţi ochii treji şi inima deschisă pentru ca astfel de episoade să nu treacă pe lângă voi neobservate.

Azi am fost mârlan. În trafic.

Trăgeam din greu la covrigul volanului. Matizul meu nu are nici măcar servo-direcţie, însă e drept, se strecoară binişor prin jungla urbană. Orişicum, nu e uşor, chiar cu maşină micro fiind, căci traficul în Bucureşti, se ştie, e infernal. Ajung undeva aproape de Brezoianu când, un ditai Ferrari îmi răsare maiestuos în faţă. Nu era filmare la Top Gear şi nici nu era vreun străin indolent care s-ar fi rătăcit cu bolidul fiindcă nu citise în prealabil ghidul Michelin. Acolo scrie clar că România se vizitează de preferinţă cu un 4x4 sănătos. Sau cu un Matiz. Nu, de data asta era unul de-al nostru, cu numere de B. Evident, cu fiţa de trei cifre. Se mişca vai steaua lui. Strada era un monolit de beton nefinisat. Pe alocuri găurit. Ăsta, sireacul, de-abia putea înainta cu milionul lui de euro pe roţi. Motorul îi torcea frumos, cum numai un motor de Ferrari poate toarce dar se simţea că e chinuit la nici 2000 de ture; n-apuca să “lucreze” mai mult. Eu mă grăbeam de nu mai ştiam de mine, şi nu puteam să avansez într-un ritm decent, din cauza ăstuia cu bolidul care se mişca milimetric. M-a dus aşa până dincolo de Cişmigiu. Pe la Luterană n-am mai rezistat. Auzisem eu ca în Roma trebuie să fii roman. Mi-am zis deci, că în Bucureşti trebuie sa fii român, dar mai ales să faci ce fac toţi automobiliştii locali. Frustrat de viteza de melc, mi-am slobozit atunci mitocănia supremă a codului rutier: “I-AM DAT FLASH-URI!!!!”

Siguranta si incredere. Si neam prost. Mult.

Azi, 30 martie, pe langa o bisericuta in centrul Bucurestiului. 3 politisti umflati (cum altfel?) spargeau de zor seminte. Scuipau cojile pe jos, unde se formase un sublim covoras.
Pana aici, nimic neobisnuit, doar traim in Romanica. Partea neobisnuita a inceput cand eu, care uitasem in ce tara traiesc, am avut tupeul sa ii intreb care-i treaba cu semintele. Eram pregatit sa ma borfolesc cu ei, aveam chef de galagie. Insa raspunsul, m-a dezarmat complet. A venit ca o revelatie de saptamana Mare, ca e de sezon.
Eu ii intrebasem pretentios si academic: "Buna ziua, nu va suparati, dar cum se impaca meseria dv. cu mizeria pe care o faceti?" - parol ce pretentios am fost, ha?
Si cel mai umflat dintre ei (nu stiu daca era cel mai gradat, ca n-o am pe asta cu gradele) imi raspunde senin:
"Pai, NU NUMAI NOI FACEM MIZERIE..."
I-am multumit - ce altceva mai puteam sa zic? I-am multumit caci, din cinci vorbe scurte, mi-a lamurit esenta natiunii. Ce s-au mai chinuit Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Vasile Parvan, alti si alti mari invatati sa desluseasca ce e cu noi pe acest pamant. Nu stiu daca au reusit bine, dar cu siguranta acest politist bulangiu a reusit pentru mine in 5 cuvinte ce n-a reusit nimeni in volume intregi. Am inteles cine suntem si mai ales, incotro ne indreptam: LA DRACU!

Cum am petrecut 15 martie

Abia pe la vremea cinei am reuşit să ies din alergătura zilei şi să realizez că azi e ziua maghiarilor de pretutindeni, drept pentru care am destupat o bere făcută la Miercurea Ciuc. Am închinat pentru Petőfi Sandor, pentru vinul de Tokaj, pentru prietenul meu apropiat şi fidel, pentru Lajos-bacsi care plimbă copiii soră-mii prin parc şi face o treabă aproape mai bună decât Marry Poppins, pentru focoasa pentru ale cărei “vrăji” şi braţe încolăcite mă furişam cândva de la cursuri.
Aud din aparatul de imbecilizare al secolului 21 (televizor pentru unii) cum că e o zi cu tensiuni, cum că românii nuştiuce şi secuii nuştiucealtceva, că unii vor aia că ăilalţi nu le dau ailaltă, că nemtudom nu e acceptabil într-un stat unitar, sau că bieţii Petike şi Jozsike nu au şanse în ţara asta dacă nu ştiu conjuga “a fi” şi “a avea”. Concluzionez de fapt că baronii lor sunt la fel de hapsâni ca şi ai noştri, că oamenii care trag la şaibă pot rămâne şomeri fie că au şef de pe Dâmboviţa fie “autonom”, că nici interesul lor şi nici al nostru nu e cu adevărat băgat în seamă de nimeni, iar gulaşul şi tocăniţa nici nu sunt chiar atât de diferite.
Dau pe gât ultima înghiţitura din cutia verde şi mă pregătesc de culcare, căci mâine începe o nouă zi cu drumuri, treburi, bucurii, frustrări, reuşite, dezamăgiri, speranţe. Iar pentru ziua asta trebuie să fim odihniţi, ca s-o luăm de piept, căci nu e nici a ungurilor, nici a românilor, nici a secuilor, nici a zlătarilor. E ziua celor care vor să-şi facă treaba bine şi să-şi vadă de ale lor.
No szia tok.

Un mărţişor potrivit cu vremurile

Azi-dimineaţă am văzut în staţia de autobuz un tip bine. Aş fi vrut să zic un domn bine. Nu pot, pentru că deşi arăta ca un domn, nu era. Înalt, suplu, cam la 50 de ani, păr cărunt, ţinută dreaptă, privire sobră. Costum cu croială impecabilă şi palton super-elegant. A scos din buzunar un pachet de kentane. A desfăcut graţios ţipla, pe care a lăsat-o la fel de graţios să plutească în bătaia vântului care “adia puternic” (vorba unui comentator de sport – evident, de fotbal). În timp ce desfăcea şi staniolul, a observat că e privit şi l-a mototolit discret între degete. A dus mâna spre spate şi, de acolo, a “scăpat” de povara cumplită. Un coş de gunoi public se afla la 1,5 metri. Cam pe când am terminat de apreciat această distanţă, firul ţiplei a atins magistral trotuarul, decorându-l cu cel mai emblematic mărţişor pentru societatea românească de început de mileniu trei. Sper ca tipul bine să lucreze la vreo gazetă şi să scrie articole despre mizeria din oraş şi despre cum nu face primăria curăţenie. Asta ca să fie povestea cu adevărat sublimă.
Asta-i ţara! Ăştia-s oamenii, cu ăştia defilăm!

Dureros de actual

“Mă întrebi ce-am aşteptat de la tine, când te-am trimis să studiezi. Am vrut să te faci inginer, fiindcă inginerii ne lipsesc şi se vor căuta mult în ţara noastră, care trebuie să se ridice din ţărână şi să-şi facă temelie de fier. Am vrut să te întorci în ţară, să lucrezi căi ferate, poduri, şosele şi alte înlesniri care se cer azi popoarelor civilizate, cum aş vrea să fie şi poporul nostru. Dar dacă tu ai de gând să înfăptuieşti ceea ce îmi spui, am să-ţi dau binecuvântarea mea şi sprijinul meu, cât va fi, căci n-am de ce să mă împotrivesc unei fapte de folos omenirii şi care ar aduce cinste neamului românesc. Dar la alt sprijin să nu te aştepţi, vai, fiul meu! Am vorbit cu domnul V. A. Ureche, ministrul instrucţiunii, care mi-e prieten într-o măsură şi domnia sa, deşi înţelegător, ba chiar viu interesat de un asemenea plan, mi-a spus, cu mâhnire, că nu se poate nădăjdui un ajutor din partea guvernului, altele fiind nevoile ţării azi. Ba încă mi-a spus că nici nu îndrăzneşte să-i vorbească primului-ministru ori altora despre o astfel de călătorie, fiindcă nimeni nu l-ar lua în serios. Încercaţi mai degrabă să faceţi cu franţuzii ceva, sau cu englezii, dacă domnul Darwin vă sprijină, cum mi-ai scris.”

...

“Să se întoarcă în ţară, nimic nu-l îmbia. Aflase că la căile ferate care se construiau nu erau preţuiţi inginerii valahi. Oamenilor puşi în fruntea înnoirilor nu le-ar fi plăcut să vadă printre ei pe unul mai destoinic, mai întreprinzător, mai îndrăzneţ decât ceilalţi, ameninţând să le strice rosturile strămoşeşti şi să le tulbure tihna unei vieţi care se mişca ivaş-ivaş prin colb, ca diligenţele de acum cincizeci de ani.”

Radu Tudoran – “Toate pânzele sus!”

Apropos

Azi se împlinesc 20 de ani de când pentru prima dată nu s-a mai sărbătorit cu fast dictatorial ziua de naştere a Cârmaciului Iubit. E o zi tristă, pentru că frigul e tot frig iar Cârmaciul, deşi e altul, are aceleaşi apucături. :(

Versuri vechi, semnificaţie nouă?

Astăzi, Alexandru Andrieş

"La curtea lui Vodă e şedinţă mare,
Stau boieri pe scaun, stau şi în picioare,
Se discută probleme, se analizează
Ce nu merge bine, ce incomodează;"
...
"Duşmanul, prin spate, încet şuşotea
Cum că-i tremura mâna fiindcă-i plăcea sa bea"
(evident, e vorba tot despre un "Vodă") :)
...
"Tovarăşul haiduc pare om educat,
Precis că nu-i convine-un astfel de trai agitat...
Pun pariu că la mijloc e un ghişeft barosan
Şi că precis câştigă mult mai mult
Decât câştigăm noi, pe an!"
...
"Teoretic vorbind şi privind obiectiv
Recunoaştem deschis că era cam frig"
(Nu zău? Se pare că e frig mai ales acum!)
...

Blues de sezon

"Mă scol dimineaţa, dar mi-e frig,
Aşa că geamul nu-l deschid...
Mă duc să mă spăl că poate-mi trece
Şi-am noroc, e doar apă rece.
Mă spăl
Şi-mi trece!...

Mă-mbrac şi fug repede în staţie,
Troleibuzul vine, da-i aglomeraţie.
Reuşesc să ajung înăuntru
Şi constat cu uimire că şi-aici bate vântu'...

Avem calorifer la şcoală
Da' nu ne-avem bine cu cei de la centrală.
Aşa că primim pe ţeavă, ferm şi logic,
Buletinul meteorologic:
La munte ninge,
La mare ninge,
La vară ninge!"

Aliodor împărat

Nişte băieţi de pe strada Sapienţei jucau miuţă pe maidan. Bătând mingea şi câmpii cu graţie, se frământau prin talazurile unei furtuni de creier (zisă şi brainstorming). Ce să facă, cum să facă? Cum să-i învingă pe băieţii de pe strada Pacienţei în finala Campionatului Maidanal? Printre altele, s-au gândit şi la trucul cu pietroiul ascuns în minge. Căpitanul echipei adverse avea să dea lovitura de începere şi, lovind pietroiul din minge, să se dea învins fără ca meciul să se fi jucat. Cei de pe strada Pacienţei erau însă (cum altfel?) mai răbdători. Au observat mişcarea, au preluat din fugă ideea, ba mai mult, au şi şmanglit pietroiul. Astfel că, liderul echipei Sapienţei (care devenise lider doar prin împingerea la înaintare de către colegi mai şmecheri) a uitat de toată tărăşenia la care se gândiseră chiar ei, Sapienţarii şi, prostănac fiind, a tras un şut în mingea pietrificată de a văzut victorie. Până spre dimineaţă a rămas doar cu durerea, cu stelele verzi şi cu găluşca înfrângerii. Iată cum, după ce au cochetat cu idei parapsihologice şi ezoterice, după ce l-au avut în preajmă-le pe un anume Aliodor, mare meşter în boscoane, şefii PSD strigă acum ca din gură de şarpe, de ciudă că pietroiul Aliodor s-a dus cu boscoane cu tot la adversar şi i-a facut la energie. Fie vorba-ntre noi, pe preacuviosul Geoană l-ar fi blocat psihologic şi energetic până şi Elmer Fudd, ce să mai vorbim de Bugs Bunny. Că aura malefică din jurul preşedintelui (re)ales e mai groasă decât însuşi obrazul său, asta nu mai e un secret. Situaţia a fost descrisă cum nu se poate mai bine de unul dintre cei mai pragmatici oameni din România, primarul etern de la un punct Cardinal, Mazarin. Omul care reuşeşte să fie reales la Pontul Euxin fără să facă altceva decât să-şi îngroaşe conturile în ritm de samba, yahtistul dansator sau dansatorul yahtist, a declamat scurt şi la obiect: “Trebuie să scăpăm de IUDA ăsta de Băsescu!” Superb. Nu au scăpat. Asta şi pentru că Iuda a învăţat că nu doar el poate fi cumpărat cu arginţi, ci că sunt mult mai mulţi amatori. În primul mandat şi-a asigurat arginţii, iar pentru cel de-al doilea, a început să-i cheltuie eficient. Mai o stea de general, mai un împărat al farmecelor (vezi Aliodor), mai un primar, mai un etc. The End. The end for us?

M.C.S.

Faptul că românca Vanda Hădărean este multiplă campioană MONDIALĂ la fitness mă face să fiu mândru că sunt român, doar aşa, între un zâmbet amar în colţul gurii şi o râgâială zgomotoasă după o bere rasă dintr-o înghiţitură la un grătar (ceafă de porc, evident!) Altfel, plâng cu amândoi ochii. La propriu. În dreptul numelui sportivei ce ne-a reprezentat şi la Campionatul Mondial de Gimnastică artistică (Indianapolis, SUA, 1991 – medalie de bronz) şi la Jocurile Olimpice de Vară (Barcelona, Spania, 1992 – medalie de argint) scrie acum bineînţeles, Canada. Dacă Vanda nu s-ar fi stabilit în Canada, nici nu cred că ar fi avut şansa să fie o apreciată antrenoare de fitness şi să devină campioană mondială de trei ori… Desigur, majoritatea fufelor de mall privesc cu jind la corpul atletic şi sănătos al unei astfel de campioane, în timp ce ling cu nesaţ dintr-o megaîngheţată sau îşi instaleaza poponeaţa rubicondă în scaunul confortabil de X5. Asta în timp ce puhavii lor prieteni, scărpinându-şi cutele de grăsime de pe ceafă visează la unguroaicele fierbinţi ce au participat la acelaşi concurs. În număr de şase (six). Românce zero (null, nema, canci, mulţimea vidă). Eu nu cred că unguroaicele astea trăiesc din competiţiile de fitness – de fapt premiile sunt destul de modeste. Am şi verificat vreo trei dintre ele: Emese Erőss şi Gabriella Horcsak sunt studente, iar Szilvia Czine este supervisor la un cazinou. Ceea ce înseamnă că pentru ele fitness-ul este doar un mod sănătos de a-şi petrece timpul liber. Iar dacă şase unguroaice sunt prezente în finala unei competiţii de anvergură mondială, înseamna că există o masă suficient de practicante ale sportului la nivel de amator şi semi-profesionist, din care să “răsară” câteva “vârfuri”. Prin contrast, la noi e nevoie de 40 de minute de trafic infernal pentru a ajunge la o piscină publică, asta în cazul fericit al oraşelor unde aceasta există, iar o femeie care are inconştienţa să alerge de una singură prin parc este victima sigură a grosolăniilor şi chiar agresiunilor fizice. Ce mai e de adăugat? Că M.C.S nu este nicidecum acronim pentru Ministerul Culturismului şi Sportului ci pentru Mişcarea Contra Statului, o manifestare ce ar trebui să devină tradiţie (măcar) anuală, o Mişcare în care oamenii care mai cred în “Mens sana in corpore sano” trebuie să îi depăşească numeric pe cei care cred în “Mens sana in corpore BAROSANO”.

NB: Culturismul nu înseamnă neapărat pachete de muşchi şi coloşi puşi pe smardoială, ci mai ales cultura fizicului.

Mihai Eminescu: Geniu pustiu

"Când naţiunea e-n întuneric, ea doarme-n adâncimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar când Libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mării întregi se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul. Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi-l comunică naţiunilor respective. Dar sunt nouri care, întunecând cerul, întunecă pământul. O, nourii — regi ai pământului vor mâna totdeauna tunetele lor — rezbele asupra popoarelor de valuri; cu toate că acei nori nu sunt alta decât însăşi respirarea gheţoasă şi întunecată a valurilor nenorocite."

Comisarul conservelor?

Astăzi, românul Dacian Cioloş a fost audiat în Parlamentul European şi confirmat pentru funcţia de Comisar European al Agriculturii, la care fusese nominalizat. Pledoaria sa a stârnit aplauze la final. O fi asta de bine? O fi, pentru domnia sa. Pe noi ne ajută însă cu ceva?
În timp ce noi importăm cea mai mare parte a legumelor şi fructelor, iar fermierii dau din colţ în colţ după motorină, piese de schimb, unii chiar după de-ale gurii, în alte părţi ale lumii, legumele se cultivă în deşert. Dacă despre Israel şi agricultura sa performantă în condiţii hidro-climatice mult mai ostile decât la noi s-au auzit multe, iată că şi în Qatar oamenii scot verdeţuri din piatră seacă, pentru a nu fi total dependenţi de importuri. Aici aveţi un articol elocvent.
Noi rămânem cu solul bun, cu apă suficientă, cu statutul de ţară membră UE şi cu Comisarul pentru Agricultură. Legumele să crească bine-merci la alţii. Suntem bogaţi şi ne permitem să le aducem din Turcia sau Maroc. Şi mai ales, suntem suficient de sănătoşi încât să putem consuma numai conserve.

România 2010

Un muşuroi de furnici. Un muşuroi peste care s-a turnat vitriol pe parcursul unei campanii electorale prelungite şi păguboase. Otrava, a "ars" celulele olfactive ale "furnicilor" şi a dizolvat şi neutralizat feromonii secretaţi de acestea... Astfel, acum locatarii muşuroiului aleargă bezmetici, nerecunoscându-şi proprii semeni, înebuniţi de ură şi pasiuni politice, dezorientaţi şi neştiind care le sunt valorile adevărate. Peste toate, roşi de foame unii, de lăcomie alţii.
Unii locuitori vor pleca din muşuroi. Alţii, vor încerca să se strecoare şi să trăiască sub "umbrela" celor care au harta muşuroiului şi care acum sunt stăpânii absoluţi - căci fără hartă nu te poţi descurca într-un labirint în care simţurile nu te ajută, fiindu-ţi distruse. Iar alţii vor striga în van pentru democraţie, dar vor fi catalogaţi drept demagogi şi spălători de creiere de către cei cu harta şi acoliţii lor... În orice caz, cu excepţia acestora, toţi vor munci mai mult pentru mai puţine grăunţe. Iar depozitul e gol, ba chiar cu datorii imense. Cât despre Fondul Grăunţar Muşuroiesc, nu pare să aducă decât necazuri. Şi, mai rău decât orice, mi-e teamă că în 2010 ne vom mânca unii pe alţii, dar sătui vor fi doar cei din turnul de control.

Noutăţi

Celor care întâmplător sau nu ajung pe acest blog, trebuie sa le urez un sincer LA MULŢI ANI pentru 2010. (Evident, la mulţi ani din’ăia buni!) Aveam de gând să scriu câteva cuvinte despre cum văd eu România şi românii în 2010, însă amân acest lucru câteva zile şi anunţ lansarea unui blog paralel, dedicat exclusiv epigramelor adresate oamenilor politici sau personalităţilor mai mult sau mai puţin merituoase cu care suntem obişnuiţi să facem cunoştinţă în media. Adresa blogului este:
http://epigramiada.blogspot.com

Ideea a apărut în urma concursului lansat de d-l Dan Voiculescu (zis Felix) de a scrie o epigramă pe tema vizitei lui Băse la Grivco, cu “căciula’n mână”. Am considerat că oricum era logic să încep acest blog de epigrame cu ironii la adresa primului om asupra căruia acestea ar trebui să se îndrepte, măcar din simplul motiv că este şeful statului. Am selectat din zecile de catrene pe care le-am lansat pe blogul "motanului" cu ocazia acestui concurs, câteva mai reprezentative.

Lectură placută! :)

PS sau LE (later edit): De fapt ideea unui blog de epigrame mi-a venit cu cateva saptamani inainte, insa concursul mogulului mi-a dat impulsul final sa transform ideea in fapta. :)