Siguranta si incredere. Si neam prost. Mult.

Azi, 30 martie, pe langa o bisericuta in centrul Bucurestiului. 3 politisti umflati (cum altfel?) spargeau de zor seminte. Scuipau cojile pe jos, unde se formase un sublim covoras.
Pana aici, nimic neobisnuit, doar traim in Romanica. Partea neobisnuita a inceput cand eu, care uitasem in ce tara traiesc, am avut tupeul sa ii intreb care-i treaba cu semintele. Eram pregatit sa ma borfolesc cu ei, aveam chef de galagie. Insa raspunsul, m-a dezarmat complet. A venit ca o revelatie de saptamana Mare, ca e de sezon.
Eu ii intrebasem pretentios si academic: "Buna ziua, nu va suparati, dar cum se impaca meseria dv. cu mizeria pe care o faceti?" - parol ce pretentios am fost, ha?
Si cel mai umflat dintre ei (nu stiu daca era cel mai gradat, ca n-o am pe asta cu gradele) imi raspunde senin:
"Pai, NU NUMAI NOI FACEM MIZERIE..."
I-am multumit - ce altceva mai puteam sa zic? I-am multumit caci, din cinci vorbe scurte, mi-a lamurit esenta natiunii. Ce s-au mai chinuit Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Vasile Parvan, alti si alti mari invatati sa desluseasca ce e cu noi pe acest pamant. Nu stiu daca au reusit bine, dar cu siguranta acest politist bulangiu a reusit pentru mine in 5 cuvinte ce n-a reusit nimeni in volume intregi. Am inteles cine suntem si mai ales, incotro ne indreptam: LA DRACU!

Cum am petrecut 15 martie

Abia pe la vremea cinei am reuşit să ies din alergătura zilei şi să realizez că azi e ziua maghiarilor de pretutindeni, drept pentru care am destupat o bere făcută la Miercurea Ciuc. Am închinat pentru Petőfi Sandor, pentru vinul de Tokaj, pentru prietenul meu apropiat şi fidel, pentru Lajos-bacsi care plimbă copiii soră-mii prin parc şi face o treabă aproape mai bună decât Marry Poppins, pentru focoasa pentru ale cărei “vrăji” şi braţe încolăcite mă furişam cândva de la cursuri.
Aud din aparatul de imbecilizare al secolului 21 (televizor pentru unii) cum că e o zi cu tensiuni, cum că românii nuştiuce şi secuii nuştiucealtceva, că unii vor aia că ăilalţi nu le dau ailaltă, că nemtudom nu e acceptabil într-un stat unitar, sau că bieţii Petike şi Jozsike nu au şanse în ţara asta dacă nu ştiu conjuga “a fi” şi “a avea”. Concluzionez de fapt că baronii lor sunt la fel de hapsâni ca şi ai noştri, că oamenii care trag la şaibă pot rămâne şomeri fie că au şef de pe Dâmboviţa fie “autonom”, că nici interesul lor şi nici al nostru nu e cu adevărat băgat în seamă de nimeni, iar gulaşul şi tocăniţa nici nu sunt chiar atât de diferite.
Dau pe gât ultima înghiţitura din cutia verde şi mă pregătesc de culcare, căci mâine începe o nouă zi cu drumuri, treburi, bucurii, frustrări, reuşite, dezamăgiri, speranţe. Iar pentru ziua asta trebuie să fim odihniţi, ca s-o luăm de piept, căci nu e nici a ungurilor, nici a românilor, nici a secuilor, nici a zlătarilor. E ziua celor care vor să-şi facă treaba bine şi să-şi vadă de ale lor.
No szia tok.

Un mărţişor potrivit cu vremurile

Azi-dimineaţă am văzut în staţia de autobuz un tip bine. Aş fi vrut să zic un domn bine. Nu pot, pentru că deşi arăta ca un domn, nu era. Înalt, suplu, cam la 50 de ani, păr cărunt, ţinută dreaptă, privire sobră. Costum cu croială impecabilă şi palton super-elegant. A scos din buzunar un pachet de kentane. A desfăcut graţios ţipla, pe care a lăsat-o la fel de graţios să plutească în bătaia vântului care “adia puternic” (vorba unui comentator de sport – evident, de fotbal). În timp ce desfăcea şi staniolul, a observat că e privit şi l-a mototolit discret între degete. A dus mâna spre spate şi, de acolo, a “scăpat” de povara cumplită. Un coş de gunoi public se afla la 1,5 metri. Cam pe când am terminat de apreciat această distanţă, firul ţiplei a atins magistral trotuarul, decorându-l cu cel mai emblematic mărţişor pentru societatea românească de început de mileniu trei. Sper ca tipul bine să lucreze la vreo gazetă şi să scrie articole despre mizeria din oraş şi despre cum nu face primăria curăţenie. Asta ca să fie povestea cu adevărat sublimă.
Asta-i ţara! Ăştia-s oamenii, cu ăştia defilăm!