Dragoste în Tatra

Înghesuiala din autobuzele liniei 133 nu e o mirare pentru nici un bucureştean al începutului de secol 21. Fie vorba între noi, nici pentru sfârşitul de secol nu se întrevede vreo schimbare. Ceea ce am văzut însă de pe geamul autobuzului, într-o zi când mă aflam în numitul 133 îndreptându-mă dinspre Foişor spre Timpuri Noi, m-a mirat şi încântat foarte. Căci rar ne e dat sa vedem dragoste dezinhibată în formă pură. Şi mai rar o vedem manifestată frumos, neostentativ, fără vulgaritate şi fără imboldul pornirilor hormonale ale tinereţii. Iniţial căscam gura şi, în minte, schiţam deja un început de text care să împopoţoneze cu figuri de stil ceea ce observam fără să fiu observat, de după geamul autobuzului. Apoi mi-am dat seama că simpla descriere a tabloului este suficientă, căci ceea ce e frumos nu trebuie alterat cu miţiflendure inutile.
Era un camion Tatra. Prin ţară mai vezi câte unul, pe ici-pe colo, prin Bucureşti – rarisim. Chiar şi aşa, un simplu camion Tatra de prin anii ’60 nu e suficient să capteze atenţia. Dar acest camion nu era simplu. Avea ceva cu totul şi cu totul deosebit şi cred că acel ceva m-a făcut să-l studiez cu mare atenţie. Acest camion era atent vopsit şi îngrijit, cu toate lămpile de semnalizare şi toate accesoriile prezente, curat şi bibilit, mai ceva ca unul nou, ieşit din fabrică. Felul în care era întreţinut dovedea multă pasiune şi dedicaţie din partea proprietarului şi zău că acesta s-ar putea prezenta la orice întrunire a deţinătorilor de maşini de epocă. Prin parbrizul fără fir de praf se vedea omul din spatele volanului. Spre şaizeci de ani, tuns şi bărbierit la fel de îngrijit precum camionul, bărbatul avea o faţă jovială şi luminoasă. Cămaşă călcată şi apretată, în carouri. Putea la fel de bine să conducă un Bentley – stau şi mă gândesc dacă prin garajele îmbogăţiţilor de mucava nu cumva or fi Bentley-uri mai murdare decât acel Tatra. Da, era o apariţie, o pată portocalie, curată, într-un Bucureşti gri murdar. Lângă bărbatul de la volan, stătea umăr la umăr, înghesuită în el, o femeie cam de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi înfăţişare plăcută şi îngrijită. Se încolăcea în jurul braţului şoferului şi îl mângăia, îl alinta. Din când în când, în timp ce era oprit la semafoare, bărbatul se întorcea şi el spre femeie, o îmbrăţişa cu afecţiune şi se sărutau. Apoi zâmbeau amândoi, ca doi adolescenţi ce merg la film pentru prima dată împreună şi îndrăznesc să-şi atingă mâinile. La culoarea verde a semaforului de la Foişor, autobuzul a demarat greoi şi cateva sute de kilograme de corpuri umane năduşite m-au presat pe geamul din spate. Nu-mi păsa, căci prin el vedeam doi oameni rupţi de lumea prăfuită, doi oameni ce călătoreau iubindu-se delicat în cabina unui camion Tatra fără pată. El, zâmbind, întindea braţul împingând maneta în treapta de viteză şi demarând. Ea, lăsând uşor capul culcat pe umărul bărbatului. Aceasta este ultima imagine pe care am văzut-o, înainte ca străzile să-i înghită. Cu această imagine aş dori să vă las şi pe voi, dragi cititori, urându-vă din inimă două lucruri: iubiţi-vă simplu şi curat ca-n Tatra şi ţineţi ochii treji şi inima deschisă pentru ca astfel de episoade să nu treacă pe lângă voi neobservate.

Azi am fost mârlan. În trafic.

Trăgeam din greu la covrigul volanului. Matizul meu nu are nici măcar servo-direcţie, însă e drept, se strecoară binişor prin jungla urbană. Orişicum, nu e uşor, chiar cu maşină micro fiind, căci traficul în Bucureşti, se ştie, e infernal. Ajung undeva aproape de Brezoianu când, un ditai Ferrari îmi răsare maiestuos în faţă. Nu era filmare la Top Gear şi nici nu era vreun străin indolent care s-ar fi rătăcit cu bolidul fiindcă nu citise în prealabil ghidul Michelin. Acolo scrie clar că România se vizitează de preferinţă cu un 4x4 sănătos. Sau cu un Matiz. Nu, de data asta era unul de-al nostru, cu numere de B. Evident, cu fiţa de trei cifre. Se mişca vai steaua lui. Strada era un monolit de beton nefinisat. Pe alocuri găurit. Ăsta, sireacul, de-abia putea înainta cu milionul lui de euro pe roţi. Motorul îi torcea frumos, cum numai un motor de Ferrari poate toarce dar se simţea că e chinuit la nici 2000 de ture; n-apuca să “lucreze” mai mult. Eu mă grăbeam de nu mai ştiam de mine, şi nu puteam să avansez într-un ritm decent, din cauza ăstuia cu bolidul care se mişca milimetric. M-a dus aşa până dincolo de Cişmigiu. Pe la Luterană n-am mai rezistat. Auzisem eu ca în Roma trebuie să fii roman. Mi-am zis deci, că în Bucureşti trebuie sa fii român, dar mai ales să faci ce fac toţi automobiliştii locali. Frustrat de viteza de melc, mi-am slobozit atunci mitocănia supremă a codului rutier: “I-AM DAT FLASH-URI!!!!”