Azi am fost mârlan. În trafic.

Trăgeam din greu la covrigul volanului. Matizul meu nu are nici măcar servo-direcţie, însă e drept, se strecoară binişor prin jungla urbană. Orişicum, nu e uşor, chiar cu maşină micro fiind, căci traficul în Bucureşti, se ştie, e infernal. Ajung undeva aproape de Brezoianu când, un ditai Ferrari îmi răsare maiestuos în faţă. Nu era filmare la Top Gear şi nici nu era vreun străin indolent care s-ar fi rătăcit cu bolidul fiindcă nu citise în prealabil ghidul Michelin. Acolo scrie clar că România se vizitează de preferinţă cu un 4x4 sănătos. Sau cu un Matiz. Nu, de data asta era unul de-al nostru, cu numere de B. Evident, cu fiţa de trei cifre. Se mişca vai steaua lui. Strada era un monolit de beton nefinisat. Pe alocuri găurit. Ăsta, sireacul, de-abia putea înainta cu milionul lui de euro pe roţi. Motorul îi torcea frumos, cum numai un motor de Ferrari poate toarce dar se simţea că e chinuit la nici 2000 de ture; n-apuca să “lucreze” mai mult. Eu mă grăbeam de nu mai ştiam de mine, şi nu puteam să avansez într-un ritm decent, din cauza ăstuia cu bolidul care se mişca milimetric. M-a dus aşa până dincolo de Cişmigiu. Pe la Luterană n-am mai rezistat. Auzisem eu ca în Roma trebuie să fii roman. Mi-am zis deci, că în Bucureşti trebuie sa fii român, dar mai ales să faci ce fac toţi automobiliştii locali. Frustrat de viteza de melc, mi-am slobozit atunci mitocănia supremă a codului rutier: “I-AM DAT FLASH-URI!!!!”